Bullying-ul analizat din 3 perspective: mamă, specialist și fost copil agresat

caleb-woods-bullying-violenta copiilor asupra alator copii

Mi se pare ciudat că lingviștii români au preferat să folosească în mod curent un termen englez – „bullying” pentru a  face referire la un fenomen atât de grav și de răspândit în țara noastră.

Pentru că, până la urmă, despre ce vorbim?

Dicționarul definește bullyingul ca fiind o formă de abuz emoțional și fizic, care are trei caracteristici :

  • intenționat – agresorul are intenția să rănească pe cineva;

  • repetat – aceeași persoană este rănită mereu;

  • dezechilibrul de forțe – agresorul își alege victima care este percepută ca fiind vulnerabilă, slabă și nu se poate apăra singură

Cu alte cuvinte, este o formă de violență- psihologică, emoțională sau fizică. Am simțit nevoia să insist asupura termenului deoarece, din punctul meu de vedere, utilizarea cuvântului englezesc „bullying” în loc de „violență” (echivalentul în română) nu face decât să minimizeze gravitatea fenomenului, și-așa destul de puțin conștientizat. Vorbim totuși de ceva puternic răspândit în mediul școlar românesc, și cred că definirea cât mai clară a lucrurilor ajută la o mai bună identificare și ulterior soluționare a lor.

În perioada în care eram elevă în clasele gimnaziale, existau două mari forme de bullying: profesor-elev și elev-elev.

Eu am avut ghinionul „să gust” din ambele. Îmi amintesc cu strângere de inimă orele în care un anumit profesor se distra maxim făcând glume pe seama timidității mele și a modului în care ea se manifesta (de exemplu, atunci când mă scotea la tablă, mă mișcam inconștient de pe călcâie pe vârfuri și înapoi într-un balans ciudat). Eram foarte emotivă și sufeream zile întregi pentru un cuvânt răutăcios. Nu voiam decât să mă fac invizibilă sau să treacă mai repede cei 4 ani de chin și să scap de teroarea psihologică manifestată prin umiliri publice repetate.

Din nefericire, o perioadă de timp, nici pauzele nu mi-au tihnit pentru că unii dintre colegii mei băieți, aveau o plăcere deosebiă să mă săcâie cu insulte jignitoare legate de faptul că deși frecventam o școală din oraș, eu locuiam într-un sat din apropiere. (Nu cred că voi înțelege niciodată de unde atâta superioritate legată de locul în care ne-am născut/am crescut- la oraș versus la țară sau în capitală versus în provincie). Până la urmă, conflictul a escaladat și într-un final, timida de mine, sătulă de toate, și-a adunat tot curajul și le-a a răspunsul băiețior pe limba lor, dar la un alt nivel – cu niște palme peste obraji în văzul întregii clase. Nu a fost nimic plăcut, dar marele câștig pentru mine, a fost că apoi m-au lăsat definitiv în pace.

Timpul a trecut, amintirile urâte s-au mai estompat, însă un lucru continuă să mă bântuie uneori- acea senzație de frustrare amestecată cu dezamăgire din cauza faptului că nimeni nu m-a înțeles și, mai ales, nu m-a sprijinit. Părinții mei, ca majoritatea din generația lor, aveau un respect profund pentru  profesori și nu ar fi conceput să vină să abordeze vreun cadru didactic doar pentru că din când în când, acesta mă lua la mișto. Iar în cazul colegilor de care vă povesteam, sfatul a fost :”ignoră-i și atât!” Dar e cam greu să ignori pe cineva care începe să te agaseze constant în imediata apropiere. Cel mai probabil, nici nu au realizat gravitatea situației și nu și-au dat seama cât de tare am fost afectată pentru că eu, introvertită fiind din fire, le povesteam foarte puțin din ceea ce mi se întâmpla.

chinh-le-duc-bullying- violenta copiilor -asupra-altor-copii

Photo by Chinh Le Duc on Unsplash

Tocmai de aceea, eu ca părinte voi fi opusul. Adică, îl voi încuraja pe micul P. să îmi povestească tot ceea ce i se întîmplă, îl voi asigura că sunt întotdeauna de partea lui și nu mă voi sfii să merg la grădi sau la școală să lămuresc diverse situații dacă împrejurările o vor impune. Nu, nu o să mă transform într-unul dintre acei părinții absurzi care vin și se iau de profesori pentru un 8 care i-a stricat media odorașului, dar nici nu o să aștept să treacă de la sine situații neplăcute și nepotrivite- indiferent dacă vin din partea cadrelor didactice  sau din partea colegilor.

Și cumva, acesta cred că este cu adevărat miezul problemei legate de violența asupra copiilor din partea altor copii- atitudinea părinților.

Da, în ceea ce privește bullying-ul, părinții sunt cheia din două motive.

În primul rând, ei pot clădi o relație bazată pe iubire și încredere alături de micuții lor și astfel, aceștia le pot semnala cu usurință orice situație de violență, hărțuire sau intimidare (pentru că se presupune că un copil crescut în armonie și iubire, nu va devenit un agresor al celorlalți, nu?)

Iar, în al doilea rând, o dată ce le-a fost adusă la cunoștință situația, părinții pot lua atitudine imediat- discutând cu cadrele didactice, cu părinții copiilor care agresează etc.

În ceea ce privește intervenția concretă pentru reducerea fenomenului de bullying, cei de la Salvați Copiii (care au publicat și un studiu pe această temă) au demarat recent o campanie – „Opriți bullying-ul sau desființați recreațiile!” prin care propun ca măsuri esențiale :

  • Creşterea capacităţii de răspuns a şcolilor în situaţii de bullying între elevi;

  • Promovarea unor metode pozitive şi eficiente de educare socio-emoţională a copiilor, în spiritul valorilor de toleranţă, respect, protecţie şi curaj;

  • Promovarea de proceduri şi politici clare de intervenţie specifică în situaţie de bullying, în colaborare cu Ministerul Educaţiei.

Cu alte cuvinte, dacă la nivel micro, în cadrul familial e nevoie să cultivăm educația bazată pe dragoste și blândețe, la nivel instituțional e nevoie de specialiști care să poată aborda fenomenul coerent și eficient. Pe românește, avem nevoie ca în fiecare școală să existe cel puțin un psiholog și un asistent social. Din nefericire, e încă destul de muncă la acest capitol, deoarece rolul acestor profesioniști nu este recunoscut și apreciat de toată lumea. Ba dimpotrivă, încă există prejudecăți cultivate chiar de către anumiți părinți („De ce să meargă  copilul meu la psiholog? Nu e nebun!”). Să nu mai spun de asistenții sociali, care nu ar trebui să lipsească din nicio unitate de învățământ – ei fiind cei care pot veni cu propuneri adecvate în vederea soluționării  diverselor probleme sociale ale familiei unor elevi.

Conștientizarea gravității fenomenului de violență în școli este un prim pas în soluționarea problemei, însă este nevoie ca statul să ia măsurile necesare pentru ca profesioniștii în domeniu să poată interveni prompt  în situațiile de criză.

 

Știu că m-am lungit puțin cu acest articol și am adus în discuție destul de multe variabile, însă, personal fenomenul de bullying este unul care mă doare din trei perspective.Mai întâi-din cea a unui copil  care a fost hărțuit în anii de gimnaziu, apoi- din cea a unui părinte care se teme pentru viitorul propriului copil și nu în ultimul rând- din cea a unui profesionist neputincios și frustrat că  sistemul este atât de rigid încât nu îi oferă posibilitatea să intervină alături de alți specialiști  în vederea reducerii fenomenului.

Închei prin a reitera faptul că violența copiilor (sau, din păcate a profesorilor) asupra altor copii este un fenomen tot mai des întâlnit în România  și că fiecare dintre noi avem datoria de a fi aproape de copiii noștri, de a-i sprijini și de a-i asigura de toată dragostea noastră, astfel încât să aibă curajul să ne semnaleze orice potențială situație  de bullying.

Să nu cădem în capcana periculoasă a impresiei că o situație de hărțuire sau violență (fizică sau emoțională) îi va căli sau pur și simplu face parte din normalitatea peisajului școlar. Violența nu este și na va fi niciodată o soluție și cu siguranță nu este ceva normal!

 

Acest articol face parte din campania „Violența nu e o soluție!” alături de „Violența din copilărie naște victime și agresori la maturitate„și „Blamarea victimei e tot o formă de violență!

Photo titlu by Caleb Woods on Unsplash

 

Dacă v-a plăcut articolul, vă invit să dați like paginii de Facebook a Unicornului Albastru, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Reclame

5 gânduri despre “Bullying-ul analizat din 3 perspective: mamă, specialist și fost copil agresat

  1. Imi place ca ai dat o definite completa a termenului. De fapt, asta m-a motivat sa citesc articolul pana la final.
    Eu nu am amintiri asemanatoare – din n motive ce tin de discriminarea pozitiva si de felul in care eram eu in scoala (un derbedeu si jumatate, care le facea pe toate). Pot sa-ti spun sigur ca nu am fost un bully. Imi pare rau ca ai trecut prin asemenea situatii, lipsa reactiei celor din jurul tau e la fel de blamabila ca actul de violenta in sine.
    Sunt curios sa vad cum anume se vor implementa propunerile facute. Cresterea capacitatii de raspuns cum anume se va face? Iar ca sa acele valori de toleranta, respect, protectie si curaj sa fie promovate in scoli, ar insemna ca dirigintii sa-si tina orele de dirigentie pe bune. Iar asta e greu!
    Sfatul meu este sa nu te consumi ca parinte in privinta asta. Nu acum. Asteapta sa-ti creasca copilul si sa vezi in ce scoala si clasa va intra. Asteapta sa-i cunosti colegii, educatoarea, invatatoarea si apoi profesorii. Daca incepi de pe acum cu temeri legate de un viitor indepartat… hai sa zicem ca nu-i sanatos pentru psihicul tau.
    Concentreaza-te asupra unei voci din cele trei – cea a profesionistului. Pentru ca este un fenomen social, iar tu esti in domeniu. Gaseste metoda potrivita prin care sa dai ton si volum acestei voci. Focuseaza-ti mesajul.
    Nu fii parintele furios pe ceilalti sau adultul frustrat de adolescenta trecuta. Fii profesionistul care gaseste solutii, care implementeaza (la nivel micro), care produce rezultate.
    Succes! Si sa nu-ti fie frica de articolele lungi, ele ofera valoare.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Multumesc pentru opinia impartasita 🙂

      Ma bucur ca nu sunt singura pentru care definirea exacta a termenilor conteaza :). Si eu sunt foarte curioasa ce se va intampla cu masurile propuse de cei de la Salvati Copiii .
      Imi place sa cred ca adolescentul frustrat si-a mai vindecat din rani intre timp, si a transformat frustrarea in ceva mai constructiv- un parinte vigilent. Dat fiind ca micul P. are 1 an si 8 luni (varsta la care deja multi copiii merg la cresa), eu am ales sa merg contra valului si sa nu mearga in colectivitate pana la varsta de 3 ani. Chiar daca motivele sunt mai multe (de la opiniile psihologilor ca aceasta e varsta minima ideala, la faptul ca inca e foarte strans legat de mine , sunt constienta ca pentru mine un motiv important a fost faptul ca dupa aceasta varsta e cat de cat capabil s aimi poata spune ce s-a intamplat la gradi- bine sau rau.

      Cat despre vocea asistentului social, ea este momentan cea mai frustrata dintre toate- pentru ca statul nu considera de cuviinta nici macar sa ii asigure un rol activ in reducerea acestui fenomen din cadrul unitatilor de invatamant. Evident, nu renunt. Sunt obisnuita cu nedreptatile aplicate profesiei pe care singura mi-am ales-o si voi continua sa scriu despre ele ori de cate ori voi putea.

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un semn că ai trecut pe aici :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.